Departe de cărare, unde să nu-l prindă,
Omul vinovat fugea de osândă.
Spera să scape, dacă e cu putință,
De faptele lui, vrednice de sentință.

Însă nu era scăpare, ostașii l-au prins.
Spre Ierusalim mergea, pe drum împins,
Legat în lanțuri, în praf a fost târât,
Tot drumul cu dispreț l-au ocărât.

Înainte-i stătea poarta, gloata-l privea,
Cu capul plecat, el încet se apropia.
Scuipat, batjocorit, umilit și lovit fără milă,
Gloata se holba, dădeau din cap în silă.

— „Ha! Așa-i trebuie! Blestematule!
Ticălosule! Nu mai ai scăpare, păcătosule!”
Tâlharul asculta, copleșit de regret,
Vinovăția și rușinea-l apăsau încet.

Condamnat, scuipat, gol, lovit, biciuit,
Purta crucea, batjocorit și umilit.
Dar ce valorează toate acestea
Față de poverile ce-n suflet le-avea?

Ducând crucea cea grea spre Golgota,
Văzu un alt condamnat și asculta gloata
Ce striga că s-a făcut pe Sine împărat
Și pe alții că e Hristosul cel mult așteptat.

Deși batjocorit de toți și condamnat,
Nu părea să fie cu nimic vinovat.
Toată atenția nu mai era asupra tâlharului,
Ci toate privirile asupra Necunoscutului.

Ajunși la locul Căpățânii, obosiți de drum,
Cuiele palmele și picioarele li le-au străpuns.
Trei au fost pe câte o cruce atârnați,
Unul era sfânt, ceilalți doi erau vinovați.

Toată atenția nu era asupra tâlharului,
Ci toată ocara asupra Hristosului.
— „Nu e drept, noi am păcătuit, am meritat,
Dar El este sânge sfânt, nevinovat.”

Atunci tâlharul a îndrăznit, deși păcătos,
Să ceară milă și har de la Hristos:
— „Te rog, adu-Ți aminte de mine
Când vei veni în Împărăția Ta, Doamne!”

Isus s-a uitat țintă la el și i-a spus cu iubire:
— „Astăzi vei fi cu Mine-n veșnicie.”
Atunci tot regretul și toată rușinea dispăruse
Simțea o pace și-o bucurie ce nu le mai avuse.

Deși atârnat pe-o cruce, aproape de moarte,
Era fericit, lângă Isus, eliberat de toate.
Pe dinafară, era doar un tâlhar condamnat,
Dar pe dinăuntru, un om mântuit și salvat.

AMIN!